Obezitatea infantilă capătă proporții alarmante în randul statisticilor din Europa. Dacă până acum eram obișnuiți ca SUA să fie numărul unu în ceea ce înseamnă această boală, iată ca venim din urmă cu rapiditate. România a ajuns pe locul doi în Europa la obezitate infantilă iar diabetul de tip II la copii deja trage semnale de alarmă.
Vedem peste tot în zilele noastre părinți care sunt preocupați exagerat de alimentația celor mici, în special când are loc procesul de diversificare si deconectarea de la sân. Aud adesea chestiuni de genul: „copilul meu nu stie ce e ala dulce sau copilul meu nu va pune gura pe zahar”. Așa e, nu știe ACUM si nu o face ACUM, dar mai târziu ce se întâmplă? Daca tu ca părinte îl bagi într-o bulă închisă ermetic, ce se va întâmpla când el va evada de acolo? Când tu deja nu mai poți fi non-stop cu ochii pe el?
Este greșit sa nu știe copilul ce e ala zahăr, și fii sigur că o să afle și o să se ascundă de tine pentru ca știe că ție nu îți place și că nu îl tolerezi. Nu crezi ca ar fi mai bine să explici copilului de la 3-4 ani încolo, prin jocuri, prin educație elementară, că zahărul ca și clorul sau detergentul din casă, există, dar nu se consumă?
Nimeni nu trebuie să privească zahărul ca pe un dușman, nici măcar copii pentru că din păcate se află lângă noi și în aproape orice. Este necesar doar să înțelegem că sunt substanțe ce se cer a fi evitate prin efectele nocive pe care le produc, ele nu sunt necesare însă e foarte greu să le excludem într-un procent de 100%.
Nu doar prăjiturile au zahăr, Aspartam și Monoglutamat de sodiu. Acestea sunt bine ascunse sub multe denumiri prin ambalaje, ar însemna să nu mai consumăm nimic în oraș, de la magazin, să dăm copilului peste mână încontinuu când este servit cu ceva și tot așa. Mâncarea din grădinițele private este luată tot de la supermarket, la fel și cea de la after-school, iar dacă nu ai o persoană de încredere care să gătească permanent doar cu alimente crescute de tine in curte, este puțin probabil să știi exact ce mănânci atat tu cât si cel/cei mici.
Părintele este dator să formeze copilului în creștere, un stil de viață tolerat și agreeat în familie, pentru că totul pornește de la puterea exemplului. Nu-i poți cere să mănânce broccoli și tu sa mananci chipsuri sau pizza în fața lui. Nu îi poți spune sa nu traga dulciurile de pe rafturi daca el nu le-a văzut în viața lui și nu i-ai explicat la ce folosesc. Copii explorează, și sunt atrași puternic de mirosuri și mai ales de gusturi când sunt mici.
Cei care adesea ajung obezi, nu pot fi blamați pentru niște alegeri inconștiente făcute fără controlul părinților sau bunicilor care tind să le facă toate poftele din dragoste. Ei nu au discernământul necesar să știe ce anume le face rău, pentru ca adesea ei sunt agresați prin critici dure, sau chiar jigniți în colectivitate. Nu este ok sa punem copilul la regim daca a luat proporții, mai ales la unul făcut după ureche pentru ca pot fi probleme mai grave care au declanșat obezitatea și trebuie acestea excluse înainte de a lua măsuri alimentare.
Să trecem acum la partea emoțională care este cauza obezității atât la adulți cât și la copii. Neglijarea. Când spun neglilare nu mă refer neapărat la nepăsarea aceea sau lipsa totală de interes. E vorba de abandonul pe care îl resimte cel nu are frați sau surori. Atunci când părinții muncesc excesiv si ajung târziu seara acasa, copilul se simte exclus din viața lor, nu simte apartenența la propria-i familie. Eventual avem în peisaj câte un bunic dornic să faca tot ce e mai bun căci „un copil gras e și sănătos”, așa cum se obișnuia pe vremuri, ori ne aflăm în situația în care după ore, copilul e singur acasă, mănâncă ce apucă, combină ce știe, eventual are bani și își comanda tot ce e mai bun pentru el, și tot așa.
Dacă te-ai aflat în vreuna dintre situațiile descrise mai sus, știi despre ce vorbesc . Eu am fost pe acolo și a fost al naibii de urât.
O sa auzim des „mereu ai facut ce ai vrut/te ducea X sau Y la pizza și doar asta îți plăcea/ nu ai ascultat niciodată când îți puneam legume în farfurie”…pai conștientizarea termenului de sănătate în viața cuiva are loc la varsta de peste 25 de ani. Nu doresc să acuz părinții, dar responsabilitatea unui „copil greoi” cade in grija lor în proporție de 100%. Nu toți copii mănâncă pe ascuns, nu toți își bagă dulciurile sub perna sau sub pat, însă cunosc și mulți care o fac.
De ce o fac? Care este cauza emoțională? Asta o vom discuta într-un următor articol.
Ce pot face părinții?
Pot să se implice mai cu grijă în viața copilului lor. Să privească mai cu atenție ce anume îi cauzează dependența si tulburările alimentare. Să susțină un program sănătos în toată familia, începând cu ei și terminând cu bunicii „bine-voitori”. Un copil trebuie ascultat, înțeles, nu trebuie lăsat să se blazeze, ci orientat către activități care să îl solicite fizic, să petreacă timp de calitate cu el, și să-l pregătească pentru o adolescență frumoasă, nu una în care să fie ținta fenomenului de bullying, nu una umbrită de depresie și anxietate. Părinții sunt datori să se implice alături de medici în demersurile ce țin de sănătatea fizică dar în special cea mentală a copiilor și să le pună în farfurie alimente care să le susțină creșterea armonioasă.
Părinții pot de asemenea să controleze banii pe care îi dau copilului la școală, sau să facă activități de asamblare a unui pachețel sănătos astfel încât să nu cadă pradă tentațiilor cu calorii goale.
Cum gestionăm problema dulciurilor?
Se poate doza consumul de dulce în funcție de orele de activitate fizică. Dulciurile nu au ce căuta la masă alături de cină, ci in prima parte a zilei ca și gustare dintre mese. Obiceiul românesc clasic “Felul 1 + Felul 2 + Desert”,este unul prost în vremurile noastre și face doar ravagii, pentru că nu este considerat un obicei alimentar normal. Din fericire elevii au pauze la școală și pot mânca ce le ofera părinții la pachet. Comparativ cu anii 90’, avem alternative sănătoase de a înlocui dulciurile clasice cu cele făcute acasă, și chiar în magazine găsim dulciuri cu îndulcitori naturali, fără lactoză și gluten sau alți aditivi de care ne ferim. Indicat este ca și acestea să fie consumate cu moderație .
Mi-a placut enorm de spune Doamna Doctor Tivadar și am sa o citez:
“….sunt părinți care le dau copiilor lor și două ciocolate pe zi. Copiii nu mănâncă două ciocolate pe zi pentru că a plouat cu ciocolată într-un loc în care ei trăiau de capul lor, ci pentru că au niște părinți iresponsabili care le cumpără două ciocolate pe zi, care le cumpără sucuri sau le dau bani și nu îi supraveghează, nu le cer socoteală și nu îi educă sub nici o formă legat de ceea ce ar trebui să facă cu banii aceia. Copilul nu este de blamat. În mod natural copilul trebuie să primească din mâna părintelui său mâncarea. Eu pot să pun la îndoială ce îmi dați dumneavoastră de mâncare, dar nu ceea ce îmi oferă părintele meu.
Dacă puiul de pisică învață de la mama lui unde să-și facă nevoile sau dacă să sară la vrăbii sau la troleibuze, puiul de om de unde credeți că a învățat? Credeți că a stat cineva să-i explice în clipa în care a putut să înțeleagă ce înseamnă nutrienții? Nu. El învață automat din comportamentul persoanelor din mediului în care trăiește. Iar acest lucru a devenit un dezastru. Părinții nu mai sunt modele, sunt dezordonați, sunt obezi, folosesc mâncarea sub formă de recompensă, au o sumedenie de tulburări de comportament alimentar care se răsfrâng automat asupra copiilor. Unii părinți fac aceste greșeli din prea multă iubire: îi cumpăr copilului de toate, să aibă „ce-i mai bun” și atunci apare supra hrănirea și accesul nelimitat la dulciuri, iubirea cumpărată cu mâncare și dulciuri. “
Un lucru important de spus si care este precursorul următorului articol pe parte de emoțional, este că Obezitatea este o lecție. Dacă ea vine la copil, este o lecție pentru părinți, iar dacă vine la adulți, este un semnal de alarmă că sunt răni deschise care sângerează și este indicat să fie rezolvate. Lupta nu trebuie dusă cu kilogramele, defapt nici măcar nu este o luptă, este o acceptare. Kilogramele vin peste tine dacă te lupți cu ele, însă dacă accepți că ceva în tine dorește să fie rezolvat, este necesar să depui efort și tu cu tine să faci pace, să înțelegi, să accepți și să încetezi să te mai invinovățești inutil, pentru că Dumnezeu este în tine și El este Iubire.
Pe curând.